Ornament din jad reprezentând un cerb, datând din timpul Dinastiei Shang (sec XVII-XI î.Hr.) Unii dintre miile de războinici de teracotă, în mărime naturală, ai dinastiei Qin, cca. 210 î.Hr. Vas chinezesc de porțelan, ce datează din timpul dinastiei MingPreistorie

Dovezile arheologice sugerează o prezență umană pe teritoriul Chinei încă de acum 250.000 = 2,24 miloane de ani.[1] O peșteră din Zhoukoudian (în apropierea Beijingului de astăzi) prezintă fosile hominide datând din perioada 680.000 - 780.000 î.Hr.[2] Fosilele sunt ale Omului de Pekin, un exemplu de Homo erectus care utiliza focul.[3] Situl Omul de Pekin a dat, de asemenea, resturi de Homo sapiens datând din perioada 18.000-11.000 î.Hr.[4] Unii oameni de știință susțin că o formă de protoscriere a existat în China mai devreme de anul 3000 î.Hr.[5]

Conform traditiei chineze, prima dinastie monarhică a fost Xia, care a apărut în jurul anului 2070 î.Hr.[6] Dinastia a fost considerată mitică de către istorici, până la săpăturile arheologice științifice de la Erlitou, unde au fost găsite rămășițe datând din epoca bronzului, în Henan în 1959.[7] Însă rămâne neclar dacă aceste site-uri sunt rămășițele dinastiei Xia sau unei alte culturi din aceeași perioadă.[8]

Domnia dinastică timpurie

Prima dinastie din China care a lăsat consemnări istorice, semi-feudala Shang,[9] era poziționată de-a lungul Fluviului Galben, din estul Chinei, din secolul al XVII-lea î.Hr., până în sec XI î.Hr.[10] Inscripțiile divinatorii de pe oase, din timpul dinastiei Shang, reprezintă cea mai veche formă de scriere chineză, găsită până în prezent[11] și este predecesoarea directă a caracterelor chineze moderne.[12] Shang a fost cucerit de către Zhou, care a domnit între secolele XII si V î.Hr., până când autoritatea centralizată a fost, încetul cu încetul, erodată de către lideri militari feudali. Au apărut, astfel, mai multe state beligerante independente, datorită slăbirii autorității statului Zhou, intrându-se în perioada de 300 de ani a Primăverilor și Toamnelor, întreruptă doar ocazional de către regele Zhoului. Până în Perioada Statelor Combatante, din secolele V-III î.Hr., mai rămăseseră doar șapte state suverane puternice, pe teritoriul Chinei de azi, fiecare stat având propriul său rege, ministere și armată.

China Imperială

Perioada Statelor Combatante s-a încheiat în 221 î.Hr., după ce statul Qin a cucerit celelalte șase regate și a fondat primul stat chinez unificat. Regele Zheng al statului Qin s-a autoproclamat „Primul Împărat” (始 皇帝) Shi Huang, procedând apoi la impunerea de reforme în întreaga Chină, în special standardizarea forțată a limbii chineze, standardizarea unităților de măsură, a lungimii axului carului și standardizarea monetară. Dinastia Qin a durat doar cincisprezece ani, prăbușindu-se la scurt timp după moartea lui Qin Shi Huang, întrucât politicile sale legaliste și autoritare, dure, au dus la rebeliuni pe scară largă.[13][14]

 Marele Zid Chinezesc a fost construit de către mai multe dinastii, într-un răstimp de peste două mii de ani, pentru a proteja regiunile agricole sedentare din interiorul Chinei, de incursiunile păstorilor nomazi din stepele nordice

Ulterioara dinastie Han a condus China între 206 î.Hr. și 220 dHr, creând o identitate culturală durabilă, care s-a păstrat până în prezent în rândul populației chineze.[13][14] Dinastia Han a extins considerabil teritoriul imperiului datorită campaniilor militare inițiate, ajungând până în Peninsula Coreeană, Vietnam, Mongolia și Asia Centrală și, de asemenea, a contribuit la crearea Drumului Mătăsii din Asia Centrală. Han China a devenit, treptat, cea mai mare economie a lumii antice.[15] Dinastia a adoptat confucianismul, o filozofie dezvoltată în Perioada Primăverilor și Toamnelor, ca ideologie oficială de stat. În ciuda abandonului oficial al Legalismului, ideologia oficială a dinastiei Qin, instituțiile și politicile legaliste au rămas și au stat la baza guvernării Han.[16]

După prăbușirea dinastiei Han a urmat o perioadă de dezbinare, cunoscută sub numele de Perioada celor Trei Regate.[17]

În anul 581 d.Hr, China a fost reunificată sub dinastia Sui. Cu toate acestea, dinastia s-a prăbușit timpuriu, la aceasta contribuind și înfrângerea sa din timpul războiului Goguryeo-Sui (598-614).[18][19]

Sub următoarele dinastii, Tang și Song, tehnologia și cultura chineză au intrat într-o epocă de aur.[20] Rebeliunea An Shi din secolul al VIII-lea a devastat țara și a șubrezit dinastia.[21] Dinastia Song a fost primul guvern din istoria lumii care a emis bani de hârtie și primul sistem politic din China care a fondat o flotă navală permanentă.[22] Între secolele X și XI, populația Chinei s-a dublat, ajungând la aproximativ 100 milioane de oameni, în mare parte ca urmare a extinderii cultivării orezului în centrul și sudul imperiului și a producției excedente de alimente. În timpul dinastiei Song a avut loc, de asemenea, o înflorire a filozofiei și artei. Pictura peisagistică și de portret au fost duse la noi nivele de maturitate și de complexitate.[23] Elitele sociale se adunau pentru a admira operele artistice, să-și împărtășească propriile creații și să comercializeze opere de artă prețioase. Dinastia Song a facilitat o revigorare a confucianismului, ca răspuns la creșterea în importanță a budismului, din perioada Tang.[24]

 Detaliu din pictura „De-a lungul râului în timpul Festivalului Qingming”, din secolul XII, reprezentând viața de zi cu zi în orașul capitală al dinastiei Song, Bianjing (modernul Kaifeng)

În secolul al XIII-lea, China a fost cucerită, treptat, de către Imperiul Mongol. În 1271, liderul mongol Kublai Khan fondează dinastia Yuan. Aceasta a cucerit ultimul bastion al dinastiei Song în 1279. Înainte de invazia mongolă, populația Songului era de 120 de milioane de cetățeni, reducându-se la 60 de milioane, până la recensământul din 1300.[25]

Un țăran pe nume Zhu Yuanzhang a răsturnat dinastia Yuan în 1368 și a fondat dinastia Ming. Sub dinastia Ming, China s-a bucurat de o altă epocă de aur, dezvoltându-se una dintre cele mai puternice marine din lume, beneficiind de o economie bogată și prosperă în mijlocul unei înfloriri a artei și a culturii. Aceasta a fost perioada când Zheng He a condus explorări maritime, ajungând tocmai până în Africa.[26] În primii ani ai dinastiei Ming, capitala Chinei a fost mutată de la Nanjing la Beijing. În timpul dinastiei Ming, filosofi, cum ar fi Wang Yangming, au analizat și extins neo-confucianismul, formulând conceptele de individualism și moralitate înnăscută.[27]

În 1644, Beijingul a fost capturat de către o coaliție de forțe rebele, conduse de Li Zicheng, un funcționar minor Ming, care a condus o revoltă țărănească. Ultimul împărat Ming, Chongzhen, s-a sinucis atunci când orașul a căzut. Dinastia manciuriană Qing, aflată în alianță cu generalul dinastiei Ming, Wu Sangui, a răsturnat dinastia de scurtă durată, Shun, fondată de către Li, procedând, ulterior, la preluarea controlului politic de la Beijing, oraș ce a devenit noua capitală a dinastiei Qing.

Sfârșitul domniei dinastice  O pictură de secol XIX înfățișând Rebeliunea Taiping (1850–1864)

Dinastia Qing, care a durat din 1644 până în 1912, a fost ultima dinastie imperială a Chinei. În secolul al XIX-lea dinastia Qing a experimentat imperialismul occidental, în urma a două războaie ale opiului (1839-1842 și 1856-1860), cu Marea Britanie. China a fost forțată să semneze tratate inegale, să plătească despăgubiri de război, să permită extrateritorialitate pentru străini și să cedeze Hong Kongul britanicilor.[28] Primul Război Sino-Japonez (1894-1895) a dus la pierderea influenței dinastiei în Peninsula Coreeană, precum și cedarea Taiwanului, Japoniei.[29]

Dinastia Qing a început, de asemenea, să se confrunte cu tulburări interne, în care au murit milioane de oameni. Între anii 1850 și 1860, eșuata Rebeliune Taiping a devastat sudul Chinei. Alte revolte majore au mai fost: Războaiele Clanurilor Punti – Hakka (1855-1867), Rebeliunea Nien (1851-1868), Rebeliunea Miao (1854-1873), Rebeliunea Panthay (1856-1873) și revolta Dungan (1862-1877).

În secolul al XIX-lea a început marele val de emigrări al chinezilor. Pierderilor cauzate de emigrare li s-au adăugat conflictele armate, dar și catastrofele naturale, cum ar fi Foametea din China de Nord dintre 1876-1879, în care au murit între 9 și 13 milioane de oameni.[30] Împăratul Guangxu a elaborat în 1898 un plan de reforme, pentru a stabili o monarhie constituțională modernă, dar a fost împiedicat de Împărăteasa Văduvă Cixi, printr-o lovitură de stat. Rebeliunea anti-occidentală a Boxerilor (1899-1901) a slăbit și mai mult dinastia Qing. Revoluția Xinhai din 1911-1912 a pus capăt dinastiei Qing și a stabilit Republica Chineză.

Republica Chineză (1912-1949)  Sun Yat-sen, părintele fondator al Chinei moderne (așezat, în dreapta) și Chiang Kai-shek, ulterior, președinte al Republicii Chineze

La 1 ianuarie 1912 a fost înființată Republica Chineză, iar Sun Yat-sen, liderul partidului Kuomintang (KMT sau Partidului Naționalist), a fost proclamat președinte provizoriu.[31] Cu toate acestea, președinția i-a fost cedată ulterior lui Yuan Shikai, un fost general Qing, care, în 1915, s-a auto-proclamat împărat al Chinei. În fața condamnării populare și a opoziției din propria sa armată, Beiyang, Yuan a fost forțat să abdice și să restabilească republica.[32]

După moartea lui Yuan Shikai, în 1916, China a devenit fragmentată politic. Guvernul de la Beijing era recunoscut pe plan internațional, dar practic lipsit de putere,[33][34] întrucât de la sfârșitul anilor ’20, liderii militari regionali controlau cea mai mare parte a teritoriului republicii. Spre sfârșitul anilor ’20, Kuomintangul, condus de către Chiang Kai-shek, a fost capabil să reunifice țara, sub controlul său, cu o serie de manevre militare și politici abile, cunoscute colectiv sub denumirea de „Expediția Nordică”.[35][36] Kuomintangul a mutat capitala națiunii la Nanjing și a pus în aplicare „tutelajul politic”, un stadiu intermediar de dezvoltare politică prezentat în Doctrina San-min a lui Sun Yat-Sen, un plan pentru transformarea Chinei într-un stat democratic modern.[37][38] Divizarea politică din China a făcut anevoioasă lupta lui Chiang cu liderii comuniști, împotriva cărora Kuomintangul era în război încă din 1927, în cadrul Războiului Civil din China. Acest război a continuat cu succese pentru Kuomintang, mai ales după ce comuniștii s-au retras în Marșul cel Lung, însă numai până la agresiunea japoneză din 1936, incidentul Xi'an forțând armata lui Chiang să înfrunte Imperiul Japonez.[39]

Al Doilea Război Chino-Japonez (1937-1945), un teatru al celui de-al Doilea Război Mondial, a forțat o alianță incomodă între Kuomintang și comuniști. Forțele japoneze au comis numeroase atrocități de război împotriva populației civile; în total pierzându-și viața mai mult de 20 de milioane de civili chinezi.[40] Surse chineze afirmă că totalul pierderilor umane – militari și civili, morți, răniți și dispăruți – se ridică la 35 de milioane de oameni, între 1931-1945.[41] Se estimează că aproximativ 200.000 de chinezi au fost masacrați în orașul Nanjing, numai în timpul ocupației japoneze.[42] Japonia a capitulat necondiționat în 1945. Taiwanul, inclusiv arhipelagul Pescadores, a fost pus sub controlul administrativ al Republicii Chineze. China a ieșit (tehnic) victorioasă, dar devastată de război și ruinată financiar. Neîncrederea continuă dintre Kuomintang și comuniști a dus la reizbucnirea războiului civil. În 1947 a fost stabilită o conducere constituțională, dar din cauza tulburărilor politice continue, multe prevederi ale constituției RC nu au fost niciodată puse în aplicare în China Continentală.[43]

Republica Populară Chineză (1949 - prezent)  Soldat în piața Tian Anmen

Luptele majore ale Războiului Civil Chinez s-au încheiat în 1949, odată ce Partidul Comunist controla cea mai mare parte a Chinei continentale și retragerea Kuomintangului în largul mării, reducând astfel teritoriul RC numai la Taiwan, Hainan și micile insule din jurul lor. La data de 1 octombrie 1949, președintele Partidului Comunist, Mao Zedong, a proclamat crearea Republicii Populare Chineze.[44] În 1950, Armata Populară de Eliberare a reusit să captureze Hainanul de la Naționaliști[45] și să ocupe Tibetul.[46] Cu toate acestea, restul forțelor naționaliste au continuat insurecțiile în vestul Chinei, de-a lungul anilor ’50.[47]

Mao a încurajat creșterea populației, iar sub conducerea sa populația Chinei aproape s-a dublat, de la aproximativ 550 de milioane la peste 900 milioane de locuitori.[48] Cu toate acestea, Marele Salt Înainte al lui Mao, un proiect de reformă economică și socială pe scară largă, a dus la un număr estimat de 45 de milioane de decese între 1958 și 1961, în cea mai mare parte din cauza foametei.[49] Între 1 și 2 milioane de moșieri au fost executați fiind stigmatizați drept „contrarevoluționari”[50] În 1966, Mao și aliații săi au lansat Revolutia Culturală, ceea ce a adus o perioadă de incriminare politică și revolte sociale, care a durat până la moartea lui Mao, în 1976. În octombrie 1971, Republica Populară Chineză a înlocuit Republica China în cadrul Organizației Națiunilor Unite și a luat locul acesteia în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU.[51]

După moartea lui Mao în 1976 și arestarea facțiunii cunoscute sub numele de Grupul celor Patru, care a fost învinuit pentru excesele Revoluției Culturale, Deng Xiaoping a preluat puterea și a condus țara spre reforme economice importante. Partidul Comunist a slăbit, ulterior, controlul guvernamental asupra vieții personale a cetățenilor și comunele au fost desființate, în favoarea arendării pământurilor țăranilor. Această turnură a evenimentelor a marcat trecerea Chinei de la o economie planificată la o economie mixtă, cu un mediu de piață tot mai deschis.[52] China a adoptat constituția actuală la 4 decembrie 1982. În 1989, reprimarea violentă a protestelor studențești din Piața Tiananmen a adus condamnare internațională și sancțiuni împotriva guvernului chinez.[53]

 Panorama urbană a orașului Shanghai

Președintele Jiang Zemin și premierul Zhu Rongji au condus națiunea în anii 1990. Sub administrația lor, performanța economică a Chinei a scos un număr estimat de 150 de milioane de țărani din sărăcie și a susținut o rată medie anuală de creștere a produsului intern brut de 11,2%.[54][55] Țara a aderat în mod oficial la Organizația Mondială a Comerțului în 2001, menținându-și rata mare de creștere economică și sub președinția lui Hu Jintao, în anii 2000. Cu toate acestea, creșterea rapidă a avut un impact sever asupra resurselor țării și a mediului,[56][57] și a provocat majore migrări omenești.[58][59] Nivelul de trai a continuat să se îmbunătățească, în ciuda recesiunii de la sfârșitul anilor 2000, dar controlul politic centralizat rămâne strâns.[60]

Pregătirile pentru schimbările de putere, preconizate pentru anul 2012, au fost marcate de dispute facționale și scandaluri politice.[61] La al XVIII-lea Congres Național al Partidului Comunist din China, din noiembrie 2012, Hu Jintao și Wen Jiabao au fost înlocuiți, în calitate de președinte și premier, de Xi Jinping și Li Keqiang, aceștia doi preluând oficial mandatul în 2013.[62][63] Sub conducerea lui Xi, guvernul chinez a inițiat eforturi pe scară largă pentru a reforma economia,[64][65] care a avut de suferit din cauza instabilității structurale și creșterii încetinite.[66][67][68][69] Administrația Xi a anunțat, de asemenea, reforme majore ale politicii „unicului copil” și ale sistemului penitenciarelor.[70]