Articole principale: Istoria Ceceniei, Primul Război Cecen, Al Doilea Război Cecen

Cecenia a avut foarte puțin contact direct cu lumea externă până când Imperiile Otoman și Rus au început să-și dispute zona la sfârșitul secolului 16. La începutul secolului 18 au avut loc primele ciocniri militare cu rușii, care au degenerat într-un război cvasi-permanent, soldat cu multe atrocități, până când în 1862 Imperiul Rus a reușit pentru prima dată să înfrângă temporar rezistența pan-nord-caucaziană, elementul cheie al careia era cecen.

În timpul revoluției ruse (1917) și în anii care au precedat formarea Uniunii Sovietice (1924), cecenii au fost obligati de bolșevici să accepte să devina parte autonomă din noul stat. Însă corupția masivă și ura națională a reprezentanților trimiși de Moscova în teritoriu au dus la izbucnirea unei răscoale populare în februarie 1940 sub conducerea lui Hasan Israilov, fost jurnalist si membru al Partidului Comunist, dezamăgit de politica oficială duplicitară între declarații și fapte. Deși trupele germane au ajuns in octombrie 1942 la frontiera vestică a Ceceniei, ele s-au limitat la trimiterea de desante de propagandiști in spatele liniei frontului, după ce nemții au observat o răceală bruscă din partea cecenilor în momentul când ororile comise de naziști în Ucraina în 1941-1942 au început sa devina publice.

Totuși, folosindu-se de apropierea liniei frontului, trupele sovietice au bombardat regulat satele cecene răsculate, care cuprindeau în momentele de extindere maximă peste 50% din teritoriul Ceceniei. La 23 februarie 1944, trupele interne (NKVD) ale Uniunii Sovietice, au deportat întreaga populație a Ceceniei și a câtorva regiuni învecinate în stepa din estul Kazahstanului și în Siberia. Între 25% și 50% din populația deportată a murit de foame și boli. În 1957 cecenilor li s-a permis întoarcerea pe meleagurile natale, iar mai târziu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Ceceno-Ingușă, în componența Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse a fost reînființată în URSS.

În anii puterii sovietice, persoanele de naționalitate cecenă nu puteau ocupa posturi înalte în administrație, armată, nu puteau fi admise la multe instituții de învățământ superior. Pentru a evita aceasta situație, intelectualitatea cecenă a preferat în mare parte să emigreze, în special la Moscova și/sau să se declare ca aparținând altor naționalități caucaziene, mai tolerate de ruși. Populația, majoritar rurală, a Ceceniei a devenit prin urmare una din cele mai puțin educate din fosta Uniune Sovietică.

În timpul dezintegrării Uniunii Sovietice din 1991, intelectualitatea cecenă, propriu din Cecenia și din diaspora sovietică, a format un Congres Național al Poporului Cecen, condus de Djohar Dudaev, fost general de aviație strategică în armata Uniunii Sovietice. Aceasta formațiune politică a indus parlamentul republicii să proclame independența țării sub numele de Republica Cecenă Ichkeria. Între 1991-1992 un șir de comitete locale, formate din "bătrâni" și personalități de influență a delimitat linia de separare a Ceceniei de Ingușetia, care a devenit Republică de sine-stătătoare, dar spre deosebire de Cecenia, a ales să rămână în Federația Rusă.

Deși de facto independentă între 1991-1994 și 1996-1999, până în 2006 această independență a Republicii Cecene Ichkeria nu a fost recunoscută de nici un stat. Este greu de decis cine a controlat în realitate teritoriul Ceceniei în timpul Primului Război Cecen (1994-1996) și în primul an al celui de-al Doilea Război Cecen (1999-prezent).

Din punct de vedere constituțional, Cecenia, ca republică autonomă în cadrul RSFSR, spre deosebire de cele 15 republici unionale, nu avea dreptul la secesiune față de URSS, RSFSR și nu direct RASS Ceceno-Ingușă fiind membră a URSS. În 1992, parlamentul Federației Ruse a adoptat o nouă constituție, care prevedea uniformizarea parților sale componente (regiuni, ținuturi, republici autonome, regiuni autonome, districte autonome, plus orașele federale Moscova și Sankt-Petersburg) sub termenul de subiecte ale federației, și totodată prevedea semnarea unor tratate federale între autoritățile centrale și fiecare unitate autonomă. Toate aceste unități cu excepția a două - Cecenia și Tatarstan - au acceptat termenii de autonomie propuși de autoritațile federale. În urma unor negocieri prelungite, Tatarstanul a acceptat un tratat mai special in 1993. Guvernul cecen, condus de Djohar Dudaev, a refuzat orice tratative avand ca finalitate altceva decât independență. Deoarece în memoria politicienilor din acea perioadă legitimitatea guvernului Rusiei a lui Elțîn, care a dat jos în 1991 guvernul URSS al lui Gorbaciov, era asociată (fără vreo greutate juridică) faimoasei sale declarații din august 1991 "fiecare la nivel local să ia atâta suveranitate cât poate", situația persistentă de nedeterminare în raport cu Cecenia era în măsură să inducă un nou val de suveranitate la nivelul componentelor autonome ale Federației Ruse, în special în Tatarstan, Bashkirtostan, Tuva, unde rușii sunt în minoritate. Această posibilitate, deși juridic inexistentă, devenea reală în momentul în care Rusia susținea activ, politic și cu trupe, separarea Abhaziei si Osetiei de Sud de Georgia si a Transnistriei de Moldova.

Importanța economică a Ceceniei se datora conductelor de țiței și de gaze, care traversează republica, provenind din Baku (Azerbaidjan) și îndreptându-se spre Rostov-pe-Don. Interesele companiilor petroliere străine în zonă de asemenea au intrat în conflict, deoarece guvernul Dudaev prefera companiile din grupul german, în timp ce Moscova prefera companiile din grupul britanic pentru a le preda industria de transport și prelucrare a combustibilului.

În 1994 Moscova a angajat ca un număr de politicieni de origine cecenă stabiliți la Moscova să se "reîntoarcă" în patrie cu grupuri de oameni înarmați, pentru a prelua puterea în unele sate din nordul Ceceniei. Guvernul lui Dudaev, foarte slab înarmat la acea perioadă, și fără personal militar corespunzător a "reușit" în scurtă vreme să piardă aproape întreg nordul republicii până la capitala Groznîi rebelilor pro-ruși. În august 1994, trei tancuri ale forțelor anti-Dudaev au intrat nestingherite pană în piața din centrul capitalei Groznîi, îndreptându-și demonstrativ turelele spre palatul prezidențial, dar fără a deschide focul. După ce o persoană în civil s-a apropiat de unul din ele și a aruncat înăuntru o grenadă, omorându-i pe cei trei soldați ruși aflați în interior, echipajele celorlalte două s-au retras în grabă. Însă numărul foarte mic de susținători pe care le avea fiecare din aceste patru grupuri pro-ruse, conflictele dintre liderii lor (Ruslan Hasbulatov, Umar Avturhanov, Doku Zavgaiev, Iaragi Mamodaev), precum si lipsa totală a suportului din partea populației locale, nu le-a permis să preia controlul asupra capitalei. În micro-bătălia care a avut loc în septembrie 1994 la intrarea în Groznyy, trupele lui Dudaev, fără tehnică militară, au fost înfrânte de către cele ale coaliții Hasbulatov-Avturhanov (reunite sub denumirea de Consiliul Provizoriu Cecen, care controlau raionul Nadterecinii), capitala rămânând complet deschis. Totuși, rebelii pro-ruși s-au temut să intre în oraș pentru a nu provoca lupte de stradă cu populația locală ostilă lor.

Pentru a redresa această situație penibilă guvernul lui Elțîn a transmis rebelilor unități regulate (inclusiv recruți) ai armatei ruse. Între timp Dudaev a reușit să adune resurse umane pentru contracararea noii ofensive, începute la sfârșitul lui noiembie 1994, astfel încât forțele anti-Dudaev au pierdut 20 de tancuri, 350 de uciși, iar 120 de soldați ai armatei ruse, în special recruți au devenit prizonieri. Ultimatumul dat de Dudaev pe 7 decembrie 1994 (ne-dus la împlinire) pentru ca forțele anti-Dudaev să depună armele și să obțină amnistie, ori altfel cei 120 de prizonieri vor fi executați, a dus la un conflict armat între forțele cecene ale guvernului nerecunoscut a lui Dudaev și armata și trupele de interne ale Federației Ruse, care a decis să invadeze deschis Cecenia pe 11 decembrie 1994.

Articol principal: Primul Război Cecen

În decursul Primului Război Cecen (1994-1996) trupele ruse au cucerit Cecenia, provocând zeci de mii de morți populației civile și distrugeri materiale imense, pentru ca din iunie 1995 războiul să se transforme în unul de gherilă. În august 1996 rebelii separatiști anti-ruși au reușit recucerirea capitalei Groznîi și anihilarea unui număr mare de trupe ruse prinse în lupte. În mod oficial, primul război cecen s-a încheiat prin semnarea acordurilor de la Hasaviurt la 31 august 1996. Ele stabileau că statutul Ceceniei urma să fie decis până la sfârșitul anului 2001, dar acordau Republicii Cecene Ichkeria independență de-facto până în acel moment.

La 12 mai 1997, la Moscova, președintele rus Boris Elțîn și președintele cecen separatist din acea vreme Aslan Mashadov au semnat un Tratat de Pace între Federația Rusă și Republica Cecenă Ichkeria, care după spusele lui Elțîn avea "însemnătate istorică, menit să încheie 400 de ani de război".

Guvernul separatist, decimat în decursul primul război de cele mai influente si capabile autoritați, inclusiv primul său președinte Djohar Dudaev, nu a reușit să țină sub control situația de securitate. Un șir de bande armate operau din Cecenia răpiri, răscumpărări, trafic ilegal de petrol. Una din acestea era condisă de fostul lider spiritual al musulmanilor din Cecenia în timpul puterii sovietice, Ahmad Kadîrov. O adevărată bătălie a avut loc pentru ca guvernul cecen să recapete controlul asupra celui de-al doilea oraș ca mărime, Gudermes, din mâinile acestor bande. În 1999, Kadîrov, care în primul război a luptat împotriva rușilor, a trecut cu forțele sale de partea lor, devanind liderul (pro-rus) al Ceceniei.

În august 1999, folosindu-se de situația extrem de complicată pentru ruși din Daghestan, un grup cecen disident, condus de liderul militar Șamil Basaiev și compus din 600 de luptători ceceni, daghestanezi și arabi, a întreprins o incursiune armată în zona Botlih din Daghestan, preluând fără luptă toate satele. Acest eveniment a dus la demiterea prim-ministrului rus Serghei Stepașin, înlocuirea sa cu Vladimir Putin și desemnarea ultimului ca succesor al lui Elțîn la alegerile din primăvara 2000. În paralel cu operațiunea rusă de anihilare a celor 600 de rebeli din Dagestan, în septembrie 1999, 4 bombe pe bază de hexogen au fost plasate în blocuri din Buinaksk în Daghestan, Moscova și Volgodonsk în Rusia, și aceste locuințe au fost aruncate în aer, provocând sute de morți în totalitate civili. O a cincea bombă a fost depistată de locatari în timp ce era instalată, însă ancheta asupra celor doi colaboratori ai Serviciului Federal de Securitate Rus care au plasat bomba a fost încetată. Guvernul rus a dat vina imediat pe teroriști ceceni. Autorul John B. Dunlop [1] consideră că Berezovsky este în spatele atacului al cărui scop a fost consolidarea puterii Familiei, un grup de mafioți oligarhi din jurul președintelui Boris Elțîn.

Trupe rusești au fost plasate de-a lungul frontierei Ceceniei. Invazia din Dagestan, combinate cu șocul provocat de aceste acte teroriste, au fost justificări suficiente în ochii opiniei publice pentru o acțiune militară rusească în Cecenia, deschizând astfel al Doilea Război Cecen (1999-prezent). În 1999-2000 trupele rusești au cucerit din nou Cecenia, provocând alte zeci de mii de morți si o criză umanitară de proporții. Începand din 2000 are loc un razboi continuu de gherilă.