Epoca precolumbiană

Unica documentare despre locuitorii Uruguayului, înainte de colonizarea europeană, provin de la Charrúa, un trib mic condus de poporul Guarani.

Dominația spaniolă

Spaniolii au ajuns pe teritoriul de astăzi al Uruguayului în 1516, dar rezistența acerbă a poporului la cucerire, combinate cu lipsa de aur și argint, a limitat așezarea lor în regiune în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Uruguay a devenit apoi o zonă de dispută între imperiul spaniol și cel portughez. În 1603 spaniolii au început să introducă bovine, care au devenit o sursă de bogăție în regiune. Prima așezare permanentă pe teritoriul de azi Uruguay a fost fondat de spanioli în 1624 la Soriano pe Rio Negro. În 1669-1671 portughezii au construit un fort, la Colonia del Sacramento. Colonizarea spaniolă a crescut, Spania încercând să limiteze expansiunea Portugaliei la frontiera sa. Montevideo a fost fondat de spanioli în începutul secolului al XVIII-lea ca un bastion militar. Istoria țării la începutul secolului al XIX-lea a fost modelată de luptele în curs de desfășurare dintre forțele britanice, spaniole, portugheze, precum și ale coloniilor pentru dominația în regiunea La Plata. În 1806 și 1807 Armata Britanică a încercat să ocupe Buenos Aires și Montevideo, ca parte a războaielor napoleoniene. Ca rezultat, Montevideo a fost ocupat de forțele britanice în februarie-septembrie 1807.

Independența

In 1811, José Gervasio Artigas, care a devenit erou național al statului Uruguay, a lansat cu succes o revoluție împotriva autorităților spaniole, învingându-i la 18 mai în Bătălia de la Las Piedras.

În 1813 noul guvern de la Buenos Aires a convocat o adunare constituantă în cadrul căreia Artigas a apărut ca un campion al federalismului, cerând autonomia politică și economică pentru fiecare zonă, precum și pentru Banda Orientale, în special. Adunarea a refuzat însă participarea delegaților din Banda Orientale. Cu toate acestea, și Buenos Aires a urmărit un sistem bazat pe centralism unitar.

În consecință Artigas a rupt relațiile cu Buenos Aires și Montevideo a fost asediat la începutul anului 1815. Odată ce trupele de la Buenos Aires s-au retras, Banda Orientale și-a desemnat primul său guvern autonom. Artigas a organizat o Ligă federală sub protecția sa, alcătuită din șase provincii, dintre care patru sunt acum parte din Argentina.

În 1816 o forță portugheză de 10.000 de soldați a invadat Banda Orientale, pornind de pe teritoriul brazilian și a ocupat Montevideo în ianuarie 1817. După aproape patru ani de luptă, Brazilia portugheză a anexat Banda Orientale ca o provincie, sub denumirea de Cisplatina. Imperiul Brazilian a devenit independent de Portugalia în 1822. Juan Antonio Lavalleja, a declarat independența Cisplatinei la 25 august 1825, independență susținută de Provinciile Unite ale Rio de la Plata (Argentina de astăzi). Acest lucru a dus la un război argentino-brazilian care a durat 500 de zile. Niciuna dintre părți nu a câștigat. Tratatul de la Montevideo, susținut de Regatul Unit, a dat naștere statului independent Uruguay. Constituția națiunii a fost adoptată la 18 iulie 1830.

Epoca contemporană  José Mujica fost președinte al Uruguay

După Războiul Civil Uruguayan (1831-1851) a existat o creștere bruscă a numărului de imigranți, în principal din Italia și Spania. Prin 1879, populația totală a țării a fost de peste 438.000. Economia a cunoscut o ascensiune rapidă, în primul rând în creșterea animalelor și a exporturilor. Montevideo a devenit un important centru economic al regiunii și un antrepozit pentru mărfurile din Argentina, Brazilia și Paraguay.

Liderul partidului Colorado, José Batlle y Ordóñez a fost ales președinte în 1903, având două mandate (1903-1907 și 1911-1915) în timpul cărora, profitând de stabilitatea națiunii și de prosperitatea economică în creștere, a instituit reforme majore, cum ar fi un program de bunăstare, participarea guvernului în multe aspecte ale economiei, și o conducere pluralistă. Gabriel Terra a devenit președinte în martie 1931. Instalarea lui ca președinte a coincis cu efectele marii depresiuni, atunci când climatul social a devenit tensionat, ca urmare a lipsei de locuri de muncă. În 1938 au avut loc noi alegeri, generalul Alfredo Baldomir fiind ales președinte. El a pledat pentru libertatea presei și pentru o nouă constituție. La sfârșitul anilor 1950, parțial din cauza unei scăderi la nivel mondial a cererii de produse agricole, uruguayenii au suferit o cădere abruptă în standardul de viață, care a condus la militantismul studenților și la tulburări de muncă. A apărut o mișcare de gherilă urbană cunoscut sub numele de Tupamaros, aceasta fiind angajată în activități cum ar fi jefuirea băncilor și distribuirea veniturilor față de cei săraci, precum și o încercare de dialog politic. Președintele Jorge Pacheco a declarat stare de urgență în 1968, urmată de o suspendare în continuare a libertăților civile în 1972. În 1973, pe fondul turburărilor de creștere economică și politică, forțele armate au stabilit un regim civil-militar. O noua constituție, elaborată de militari, a fost respinsă într-un referendum desfășurat în noiembrie 1980. În urma referendumului, forțele armate au anunțat un plan pentru revenirea la o guvernare civilă, și au avut loc alegeri naționale în 1984. Liderul Partidului Colorado, Julio Maria Sanguinetti a câștigat președinția și a guvernat între 1985-1990. Prima administrare Sanguinetti a implementat reforme economice și a consolidat democrația în anii următori. Din 1999 alegerile naționale s-au desfășurat în cadrul unui nou sistem electoral, stabilit de către un amendament constituțional din 1996. Candidatul Partidului Colorado, Jorge Batlle, având și sprijinul Partidului Național, l-a învins în alegerile generale pe candidatul Tabaré Vázquez. La 1 martie 2010, José Mujica, un fost militant de stânga, care a petrecut aproape 15 ani în închisoare în timpul regimului militar al țării, a fost ales în calitate de președinte.