汉语拼音 ( Pinyin )

Hanyu Pinyin (chineză simplificată: 汉语拼音; chineză tradițională: 漢語拼音), deseori prescurtat ca pinyin, este sistemul oficial de romanizare a limbii mandarine standard în Republica Populară Chineză (RPC) și parțial în Singapore și Malaezia. Este des folosit la predarea mandarinei (scrisă în mod normal cu caractere chinezești) către începători care cunosc deja alfabetul latin. Sistemul se folosește de patru semne diacritice pentru a indica tonalitatea, însă pinyinul fără marcaje de ton se folosește la redactarea digitală a textelor în limba chineză sau la conversia de termeni sau de nume chineze în limbi scrise cu alfabetul latin.

Pinyinul a fost proiectat în anii 1950 de un grup de lingviști chinezi condus de Zhou Youguang și a pornit de la principiile mai multor sisteme de romanizare preexistente. El a fost publicat de guvernul Republicii Populare Chineze în 1958 și revizuit de mai multe ori ulterior. Organizația Internațională de Standardizare l-a adoptat ca standard internațional în 1982, fiind urmată de Organizația Națiunilor Unite în 1986.

Încercări de a standardiza pinyinul în Taiwan au fost întreprinse în 2002 și 2009, însă teritoriul nu a reușit să ajungă nici până astăzi la un standard unitar, existând în continuare o rivalitate între mai multe metode de transliterare. Mai mult, numeroase consilii locale, întreprinderi și organizații sud-taiwaneze au respins Hanyu Pinyin pe considerentul că folosirea acestuia ar indica relații strânse între Taiwan și RPC.

Corespondența stabilită de Hanyu Pinyin între literele latine și sunetele mandarinei poate părea pe alocuri neobișnuită, dar nu într-o măsură mai mare decât alte variante ale alfabetului latin folosite nativ în diverse limbi. De exemplu, distincția în aspirație între grupurile b/d/g și p/t/k apare identic în limba islandeză și este asemănătoare în limba engleză (în care există, în plus, o diferență de sonorizare), dar nu apare în limba română. Aceeași distincție apare între literele z [t͡s] și c [t͡sʰ], care sunt folosite în Europa pentru fonemul /t͡s/, respectiv, în germană și în limbile slave de sud scrise în alfabetul latin. De la s/z/c vin digramele sh/zh/ch prin analogie cu sh/ch din engleză. Digrama zh, deși inedită, este intern consecventă. Din seria x/j/q, litera x [ɕ] e folosită similar în portugheză, galiciană, bască și malteză pentru fonemul /ʃ/, iar litera q [t͡ɕʰ] este asemănătoare cu pronunția fonemului /c͡ç/ ca [t͡ʃ] în dialectul gheg al limbii albaneze. Vocalele seamănă cu cele din română în cele mai multe cazuri, dar e este uneori similar cu ă, iar ü are corespondent în germană și în turcă.

Pronunțiile și transcrierile cuvintelor chinezești sunt date, mai degrabă, în termeni de inițiale și finale, care reprezintă segmentarea fonemică a limbii, decât fiecare literă individual. Inițiala reprezintă atacul (consoana cu care începe silaba); finala (rima) constă într-o vocală-nucleu, opțional însoțită de o medială (o semivocală antepusă) și/sau de o codă (o semivocală sau o consoană la finalul silabei).