Istoria Albaniei a ieșit din etapa preistorică în secolul al IV-lea î.Hr., odată cu primele atestării ale denumirii de Iliria în istoriografia greco-romană. Teritoriul Albaniei moderne nu are un echivalent în antichitate, el fiind cuprins în provinciile romane Dalmația, Macedonia (și anume Epirus Nova), și Moesia Superior. Teritoriul a rămas sub control roman (bizantin) până la migrațiile slave din secolele V-VII d.Hr., și a fost integrată în Imperiul Bulgar în secolul al IX-lea.

Nucleul teritorial al statului albanez s-a format în evul mediu, sub numele de Principatul Arbër și apoi Regatul Albaniei. Primele menționări ale poporului albanez ca etnie distinctă datează din aceeași perioadă. În secolul al XV-lea, a existat o serie de confruntări între albanezii conduși de Skanderbeg și Imperiul Otoman aflat în expansiune. La scurt timp după moartea lui Skanderbeg, după victoria otomană în asediul din 1478 al Shkoderului, rezistența albaneză organizată a încetat și țara a devenit pașalâc turcesc. A rămas sub control otoman, ca parte a provinciei Rumelia, până în 1912, când a fost proclamată independența primului stat independent albanez. Formarea conștiinței naționale albaneze datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și se înscrie în fenomenul mai larg de formare a națiunilor pe teritoriul Imperiului Otoman.

Prima organizație care s-a opus divizării Albaniei și a cerut autonomie sporită a fost Liga de la Prizren, formată la 1 iunie 1878, în Prizren, Kosovo. Liga de la Prizren a folosit forța militară pentru a împiedica anexarea nordului Albaniei la Muntenegru și Serbia, și sudul Albaniei la Grecia, la Congresul de la Berlin. După mai multe lupte cu trupele muntenegrene, liga a fost forțată să cedeze Ulcinj Muntenegrului, după care a fost învinsă de o armată otomană trimisă de sultan pentru a împiedica autonomia Albaniei.[1] Răscoalele din 1910-1912, și înfrângerea otomanilor în Primul Război Balcanic, în condițiile înaintării armatelor muntenegrene, sârbe și grecești în Albania actuală au dus la declararea independenței Albaniei de către Ismail Qemali la Vlora, în 28 noiembrie 1912. Independența Albaniei a fost recunoscută prin Conferința de la Londra la 29 iulie 1913, dar trasarea frontierelor Albaniei a ignorat realitățile demografice ale momentului.[2]

Monarhia de scurtă durată (1914–1925) a fost urmată de o primă Republică Albaneză de și mai scurtă durată (1925–1928), care a fost înlocuită de o altă monarhie (1928–1939), care a fost anexată de Italia Fascistă și apoi apoi de Germania Nazistă în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După prăbușirea Axei, Albania a devenit stat comunist, denumit Republica Populară Socialistă Albania, dominată de Enver Hoxha (d. 1985). Moștenitorul politic al lui Hoxha, Ramiz Alia, a condus țara în perioada dezintegrării statului hoxhaist în contextul prăbușirii blocului comunist în anii 1980.

Regimul comunist albanez a căzut în 1990, iar Republica Albania a fost declarată în 1991. Fostul partid comunist a pierdut alegerile din martie 1992, în contextul colapsului economic și al tensiunilor sociale. O criză economică s-a răspândit în 1996,în urma prăbușirii unor jocuri piramidale ce au funcționat în țară, culminând, în 1997, cu lupte armate, care au dus la o emigrație în masă a albanezilor, în principal, în Italia, Grecia, Elveția, Germania și America de Nord.

În 1999, țara a fost afectată de Războiul din Kosovo, când mulți albanezi din Kosovo s-au refugiat în Albania.

Albania a devenit membru cu drepturi depline al NATO în 2009. Țara a cerut să devină candidat la aderarea la Uniunea Europeană.