Herodot menționează carienii ca fiind locuitorii originali ai insulei.[1] Ionienii din Atena par să fi apărut aici la începutul secolului al XI-lea î.Hr. Numeroși oameni au locuit pe insula vecină Delos, la doar 2 km distanță, ceea ce însemna că Mykonos a devenit un loc important pentru provizii și tranzit. Cu toate acestea, în vremurile străvechi a fost o insulă destul de săracă, cu resurse agricole limitate. Locuitorii săi erau politeiști și venerau mulți zei.[2]

Mykonos a intrat sub controlul romanilor în timpul Imperiului Roman și apoi a devenit parte a Imperiului Bizantin până în secolul al XII-lea. În 1204, odată cu căderea Constantinopolului în cruciada a patra, Mykonos a fost ocupată de Andrea Ghisi. Insula a fost devastată de catalani la sfârșitul secolului al XIII-lea și în cele din urmă a fost cedată conducerii venețiene directe în 1390.

În 1537, în timp ce venețienii încă stăpâneau insula, Mykonos a fost atacată de Khair ad-Din (Hayreddin Barbarossa), amiralul lui Suleiman Magnificul și o flotă otomană s-a stabilit pe insulă. Otomanii, sub conducerea lui Kapudan Pașa, au impus un sistem de auto-guvernare cuprinzând un guvernator și un consiliu de syndics. Când castelul Tinos a căzut în mâinile otomanilor în 1718, ultimii venețieni s-au retras din regiune.

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mykonos a prosperat ca centru comercial, atrăgând mulți imigranți din insulele din apropiere, pe lângă raidurile obișnuite ale piraților. În iunie 1794, a avut loc bătălia de la Mykonos purtată între navele britanice și franceze în portul principal al insulei.[3]

Revoluția greacă împotriva Imperiului Otoman a izbucnit în 1821 și insula Mykonos a jucat un rol important, sub conducerea eroinei naționale, Manto Mavrogenous. Mavrogenous, o aristocrată bine educată, ghidată de ideile iluminismului, și-a sacrificat averea familiei pentru cauza elenă. Grecia a devenit un stat independent în 1830. O statuie a ei se află în mijlocul pieței Mando Mavrogenous din orașul principal.[4]

Ca urmare a navigației și a activității comerciale, economia insulei a crescut rapid, dar a scăzut din nou la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai ales după deschiderea Canalului Corint în 1904 și primul război mondial la începutul secolului al XX-lea. Mulți miconieni au părăsit insula pentru a găsi de lucru în Grecia continentală și în multe țări străine, în special în Statele Unite ale Americii.[5]

Turismul a ajuns în curând să domine economia locală, datorită foarte multelor săpături importante efectuate de Școala franceză de arheologie, care a început să activeze în Delos din 1873. Mykonos a devenit popular în rândul turiștilor internaționali „jet set” în anii 1960, apoi a devenit o destinație turistică gay populară în anii 1980. În anii 2000, Mykonos a ajuns una dintre cele mai scumpe insule din Grecia.[6]

În mitologia greacă, Mykonos a fost numit după primul său conducător, Mykonos (Μύκονος),[7] fiul sau nepotul zeului Apollo și un erou local. Se spune, de asemenea, că insula a fost locul unde a avut loc gigantomahia, marea bătălie dintre Zeus și giganți și locul unde Hercule a ucis giganții invincibili. Potrivit legendei, rocile mari care se găsesc pe toată insula ar fi cadavrele pietrificate ale giganților.[8]

^ Herodotus' Histories. Arhivat din original la 12 februarie 2019. Accesat în 18 mai 2021.  ^ Christopher Street. That New Magazine, Incorporated. 1995. p. 19. Accesat în 12 mai 2012.  ^ James, William (2002) [1827]. The Naval History of Great Britain, Volume 1, 1793–1796. London: Conway Maritime Press. p. 209. ISBN 0-85177-905-0.  ^ Δρακάκης Ανδρ., «Μια δίκη κατά της Μαντούς Μαυρογένη. (Σελίδες από τη ζωή της)», Δελτίο Ιστορικής και Εθνολογικής Εταιρείας της Ελλάδος, τομ. 25 (1982), σελίδα 217-266 ^ Tsakos, Konstantinos (1998). Delos-Mykonos: A Guide to the History and Archaeology. Delos Island: Hesperos. ISBN 9789608623712.  ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite Ghid ^ Stephanus of Byzantium, s. vv. Andros, Mykonos ^ Freely, John (4 iunie 2006). The Cyclades: Discovering the Greek Islands of the Aegean . I.B.Tauris. p. 111. ISBN 978-1-84511-160-1. Accesat în 12 mai 2012.