Preistorie

Conform dovezilor arheologice, zona ce cuprinde astăzi Finlanda a fost colonizată în preajma anului 8500 î.e.n. în timpul Epocii Pietrei după retragerea ghețurilor din ultima eră glaciară. Artefacte ale primilor coloniști prezintă caracteristici comune cu cele din Estonia, Rusia și Norvegia.[1] Primii oameni erau vânători-culegători, cu unelte de piatră.[2] Primele oale datează din 5200 î.e.n. când a apărut cultura ceramică a pieptenelui.[3] Apariția culturii ceramice cordate în zona coastei de sud a Finlandei între anii 3000 și 2500 î.e.n. ar putea să fi coincis cu revoluția agrară.[4] Chiar și după introducerea agriculturii, vânatul și pescuitul au continuat să fie părți importante ale economiei de subzistență.

Epoca Bronzului (1500–500 î.e.n.) și Epoca Fierului (500 î.e.n.–1200 e.n.) s-au caracterizat prin contacte extensive cu alte culturi din regiunile Baltică și Fennoscandia. Nu există consens privind momentul în care au fost vorbite pentru prima oară limbile indo-europene și cele uralice în zona Finlandei contemporane. În mileniul I e.n., o proto-finlandeză s-a vorbit cel puțin în așezările agrare din Finlanda meridională, în timp ce populațiile vorbitoare de Sami ocupau mare parte din restul țării.

Epoca suedeză  Imperiul Suedez după tratatul de la Roskilde din 1658.
Verde închis: Suedia propriu-zisă, așa cum era reprezentată în Riksdagul Stărilor. Alte tente de verde: dominioane și posesiuni.

Regii suedezi și-au exercitat dominația începând cu Cruciadele Nordului din secolul al XII-lea⁠(en)[traduceți] și până la 1249⁠(en)[traduceți].[5] Zona Finlandei de astăzi a devenit o parte din regatul suedez centralizat. Coloniști suedofoni au sosit în zonele de coastă în Evul Mediu. În secolul al XVII-lea, suedeza a devenit limba dominantă a nobilimii, administrației și educației; finlandeza a rămas o limbă a țărănimii, clerului și judecătoriilor din regiunile predominant finofone.

În timpul Reformei Protestante, finlandezii au trecut treptat la luteranism.[6] În secolul al XVI-lea, Mikael Agricola a publicat primele opere literare scrise în finlandeză. Prima universitate din Finlanda, Academia Regală din Turku⁠(en)[traduceți], a fost înființată în 1640. Finlanda a suferit o gravă foamete în anii 1696–1697⁠(en)[traduceți], perioadă în care populația finlandeză a scăzut cu o treime[7] și apoi o epidemie de ciumă după câțiva ani⁠(en)[traduceți]. În secolul al XVIII-lea, războaiele între Suedia și Rusia au dus în două rânduri la ocuparea Finlandei de către ruși, războaiele fiind denumite de finlandezi Marea Furie⁠(en)[traduceți] (1714–21) și Mica Furie⁠(en)[traduceți] (1742–43).[7] La acea vreme, denumirea de „Finlanda” era termenul predominant utilizat pentru întreaga zonă dintre granița Suediei cu Rusia și Golful Botnic.

Perioada țaristă

La 29 martie 1809, după ce a fost cucerită de armatele țarului Alexandru I al Rusiei în Războiul Finlandez⁠(fi)[traduceți], Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la sfârșitul lui 1917. În 1811 Alexandru I a incorporat gubernia rusească Vîborg în Marele Ducat al Finlandei. În perioada dominației rusești, limba finlandeză a început să capete recunoaștere. Din anii 1860, a început să crească o mișcare naționalistă finlandeză, denumită „Finomanii”⁠(en)[traduceți]. Printre reperele acestei mișcări se numără publicarea a ceea ce avea să devină epopeea națională a Finlandei – Kalevala – în 1835, precum și obținerea pentru limba finlandeză a aceluiași statut cu suedeza, în 1892.

Foametea finlandeză din 1866–1868⁠(en)[traduceți] a ucis 15% din populație, ea fiind astfel una dintre cele mai grave crize alimentare din istoria Europei. Foametea a forțat Imperiul Rus să relaxeze reglementările financiare și investițiile în Finlanda au crescut vreme de câteva decenii. Dezvoltarea economică și politică a fost rapidă.[8] PIB pe cap de locuitor era, totuși, încă jumătate din cel al Statelor Unite și o treime din cel al Regatului Unit.[8]

În 1906, în urma revoluției ruse, s-a introdus votul universal și în Marele Ducat al Finlandei. Relația între Marele Ducat și Imperiul Rus s-a înrăutățit însă, după ce guvernul rus a acționat în sensul restrângerii autonomiei Finlandei. De exemplu, votul universal a fost făcut, în practică, să-și piardă practic efectul, întrucât legile adoptate de parlamentul finlandez trebuia să fie aprobate de țar. Dorința de independență a câștigat teren, la început în rândurile liberalilor radicali[9] și ale socialiștilor.

Războiul civil și independența  Recunoașterea independenței Finlandei de către Rusia sovietică (în rusă).

După Revoluția din Februarie 1917, poziția Finlandei ca parte a Imperiului Rus a fost pusă în discuție, în principal de către social-democrați. Întrucât șeful statului era țarul Rusiei, nu era clar cine era șeful executivului Finlandei după revoluție. Parlamentul, controlat de social-democrați, a adoptat așa-numita Lege a Puterii[10] prin care și-a asumat autoritatea supremă în stat. Legea a fost respinsă de Guvernul Provizoriu Rus și de partidele de dreapta din Finlanda. Guvernul Provizoriu a dizolvat unilateral parlamentul, ceea ce social-democrații au considerat a fi ilegal, conform Legii Puterii.

S-au ținut noi alegeri, în care partidele de dreapta au obținut o majoritate fragilă. Unii social-democrați au refuzat să accepte rezultatul și au continuat să susțină că dizolvarea parlamentului (și deci și alegerile) au fost ilegale. Cele două blocuri politice de forțe apropiate, partidele de dreapta și partidul social-democrat, s-au poziționat pe poziții adverse.

Revoluția Rusă din Octombrie a schimbat totul. Dintr-o dată, partidele finlandeze de dreapta au început să reconsidere decizia de a bloca transferul puterii executive dinspre guvernul rus spre Finlanda, după ce în Rusia au luat puterea comuniștii radicali. În loc să recunoască autoritatea Legii Puterii dată cu câteva luni în urmă, guvernul de dreapta a declarat independența țării la 6 decembrie 1917.

La 27 ianuarie 1918, s-au tras primele focuri de armă ale Războiului Civil Finlandez în două evenimente simultane. Guvernul începuse să dezarmeze forțele rusești în Pohjanmaa. Partidul Social-Democrat controla sudul Finlandei și orașul Helsinki, dar guvernul alb a funcționat în exil la Vaasa. A urmat scurtul, dar violentul Război Civil Finlandez. Albii susținuți de Imperiul German, au câștigat în fața Roșiilor.[11] După război, zeci de mii de roșii și alte persoane suspecte de simpatii bolșevice au fost închiși în lagăre, unde mii de oameni au murit executați sau de malnutriție și boli. Între roșii și albi a persistat o profundă dușmănie socială și politică până la Războiul de Iarnă și chiar după acesta. Războiul civil și expedițiile activiștilor în Rusia Sovietică au pus presiune pe relațiile de peste granița de est.

După o scurtă tentativă de instaurare a unei monarhii⁠(en)[traduceți], Finlanda a devenit republică prezidențială, Kaarlo Juho Ståhlberg fiind ales ca primul ei președinte în 1919. Frontiera fino-rusă a fost determinată prin tratatul ruso-finlandez de la Tartu din 1920, urmând în mare parte frontiera istorică, dar transferând Finlandei și Pecenga (în finlandeză Petsamo) cu portul său de la Marea Barents. Democrația finlandeză nu a fost afectată de nicio tentativă de lovitură de stat sovietică și a supraviețuit mișcării anticomuniste Lapua. Relațiile dintre Finlanda și Uniunea Sovietică au fost însă tensionate. Relațiile Germaniei cu Finlanda democratică s-au răcit și ele după venirea la putere a naziștilor. Ofițerii armatei au fost pregătiți în Franța, iar relațiile cu Europa Occidentală s-au întărit.

În 1917, populația era de 3 milioane de oameni. Reforma agrară pe bază de credite, aplicată după Primul Război Mondial, a crescut proporția populației deținătoare de capital.[8] Circa 70% din forța de muncă era ocupată în agricultură și 10% în industrie.[12] Cele mai mari piețe de export au fost Regatul Unit și Germania.

Al Doilea Război Mondial  Zonele cedate de Finlanda Uniunii Sovietice după Războiul de Iarnă din 1940 și după Războiul de Continuare din 1944. Porkkala⁠(d) a fost returnată Finlandei în 1956. Finlanda avea, înainte de cedarea teritorială, o arie de circa 385.000 km².

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Finlanda a luptat de două ori împotriva agresiunii Uniunii Sovietice: în Războiul de Iarnă din 1939–1940 după ce Uniunea Sovietică a atacat-o; și apoi în Războiul de Continuare din 1941–1944, concomitent cu Operațiunea Barbarossa, prin care Germania invadase Uniunea Sovietică. Timp de 872 de zile, armata germană a asediat Leningradul, al doilea oraș al URSS.[13] Asediul Leningradului s-a soldat cu moartea a circa un milion dintre locuitorii orașului.[14] Trupele finlandeze au controlat unele din zonele de lângă oraș, dar au refuzat să-l atace sau să permită germanilor să utilizeze teritoriul finlandez de drept ca bază de atac; este încă controversat dacă se poate spune că finlandezii au contribuit la asediu sau l-au stânjenit. După ce a oprit o ofensivă sovietică masivă⁠(en)[traduceți] în iunie-iulie 1944, Finlanda a cerut armistițiul cu URSS. După armistițiu, a urmat Războiul Laponiei din 1944–45, când Finlanda a împins forțele germane din nordul Finlandei în afara țării.

Tratatele semnate în 1947 și 1948 cu Uniunea Sovietică au cuprins unele obligații și plata de despăgubiri de către Finlanda—precum și alte concesiuni teritoriale începute cu Tratatul de Pace de la Moscova din 1940. Ca urmare a celor două războaie, Finlanda a fost obligată să cedeze mare parte din Karelia Finlandeză⁠(en)[traduceți], Salla și Petsamo, adică 10% din aria sa totală și 20% din capacitatea industrială, inclusiv porturile Vîborg (Viipuri) și portul neînghețat Liinakhamari⁠(d). Aproape întreaga populație de circa 400.000 de persoane, a fugit din aceste regiuni. Finlanda nu a fost niciodată ocupată de trupe sovietice și și-a conservat independența, cu prețul a 93.000 de soldați uciși, cea mai mare rată de pierderi, raportată la populația țării, din toate țările participante la al Doilea Război Mondial.

Finlanda a respins planul Marshall, aparent pentru a satisface dorințele sovieticilor. Statele Unite au furnizat însă țării un ajutor secret de dezvoltare și au ajutat Partidul Social-Democrat (necomunist) în speranța de a evita căderea Finlandei în sfera de influență sovietică.[15] Stabilind relații comerciale cu țările occidentale, cum ar fi Regatul Unit, și plata despăgubirilor de război față de Uniunea Sovietică au făcut ca Finlanda să se transforme dintr-o țară predominant agrară într-una industrializată. De exemplu, a fost înființată compania de stat Valmet pentru a obține materiale pentru despăgubirile de război. Chiar și după ce despăgubirile au fost plătite, Finlanda—săracă în anumite resurse necesare unei țări industrializate (cum ar fi fierul și petrolul)—a continuat să facă schimburi comerciale cu URSS în contextul comerțului bilateral.

Războiul Rece

În 1950, jumătate din muncitorii finlandezi erau ocupați în agricultură și o treime trăiau în zonele urbane.[16] Noile locuri de muncă în industrie, servicii și comerț au atras rapid oamenii de la țară către orașe. Numărul mediu de nașteri per femeie a scăzut de la un maxim la baby boom⁠(en)[traduceți] de 3,5 în 1947 până la 1,5 în 1973.[16] Când copiii născuți în timpul baby-boomului au intrat în câmpul muncii, economia nu a generat locuri de muncă suficient de repede, și sute de mii de oameni au emigrat în Suedia mai industrializată, maximul emigrației fiind atins în anii 1969 și 1970.[16] Jocurile Olimpice de vară din 1952 au adus turiști străini. Finlanda a luat parte la liberalizarea comerțului, participând la proiecte cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și General Agreement on Tariffs and Trade.

 Urho Kekkonen, al optulea președinte al Finlandei.

Declarându-se oficial neutră, Finlanda s-a aflat într-o zonă gri între țările occidentale și Uniunea Sovietică. Tratatul YYA⁠(en)[traduceți] (Pactul Fino-Sovietic de Prietenie, Cooperare și Ajutor Reciproc) a dat Uniunii Sovietice o oarecare influență în politica internă finlandeză. Aceasta a fost exploatată de președintele Urho Kekkonen împotriva adversarilor săi. El a menținut practic un monopol pe relațiile cu URSS începând cu 1956, ceea ce a fost crucial pentru popularitatea sa. În politică, a existat o tendință de a evita orice declarație sau acțiune care ar putea fi interpredată drept antisovietică, tendință denumită de presa germană „finlandizare”.

În ciuda relațiilor strânse cu URSS, Finlanda a rămas la economia de piață de tip occidental. Diverse industrii au beneficiat de privilegiile comerciale cu sovieticii, ceea ce explică susținerea de care s-au bucurat unele politici prosovietice în rândurile intereselor de afaceri ale Finlandei. Creșterea economică a fost rapidă în perioada postbelică, iar în 1975 PIBul Finlandei pe cap de locuitor era al 15-lea din lume. În anii 1970 și 1980, Finlanda a construit un state social amplu, unul dintre cele mai complexe aparate de stat din lume. Finlanda a negociat cu CEE (predecesoarea Uniunii Europene) un tratat care a abolit în mare parte taxele vamale cu țările CEE începând cu 1977, deși Finlanda nu a aderat cu totul. În 1981, sănătatea deteriorată l-a obligat pe președintele Urho Kekkonen să se retragă după 25 de ani de mandat.

Unele hotărâri greșite în domeniul macroeconomic, o criză bancară, prăbușirea celui mai mare partener comercial (Uniunea Sovietică) și o criză economică mondială au produs o recesiune puternică și în Finlanda la începutul anilor 1990. Criza a atins maximul în 1993, iar Finlanda a înregistrat din nou creștere economică timp de zece ani.

Istorie recentă  Finlanda a introdus moneda Euro în 2002.

Ca și celelalte țări nordice, Finlanda și-a liberalizat economia după sfârșitul anilor 1980. Reglementările financiare și de pe piața produselor au fost relaxate. Unele întreprinderi de stat au fost privatizate și au existat și unele modeste reduceri de taxe. Finlanda a aderat la Uniunea Europeană în 1995, și la zona Euro în 1999.

Populația este în curs de îmbătrânire, natalitatea fiind de 10,42 nașteri la mia de locuitori, adică o rată a fertilității de 1,8.[16] Cu vârsta mediană la 42,7 ani, Finlanda este una dintre cele mai îmbătrânite țări;[17] jumătate din electorat are vârsta peste 50 de ani. Ca și majoritatea țărilor europene, fără alte reforme sau fără imigrație, Finlanda se poate confrunta cu probleme demografice, deși proiecțiile macroeconomice sunt mai sănătoase decât în majoritatea celorlalte țări dezvoltate.

Marca finlandeză a fost înlocuită cu moneda euro în 2002. Ca pregătire pentru aceasta, baterea noilor monede euro a început încă din 1999; de aceea, primele monede euro din Finlanda au anul 1999 inscripționat pe ele, în loc de 2002, ca în cazul altor țări ce au aderat atunci la zona euro. Pentru monedele finlandeze au fost selectate trei designuri diferite (unul pentru moneda de 2 euro, altul pentru cea de 1 euro și un al treilea pentru celelalte șase monede). În 2007, pentru a adopta noua hartă comună ca și restul țărilor din zona euro, Finlanda a modificat fața comună a monedelor sale.