Primele dovezi ale prezenței umane în teritoriile peruviene au fost descoperite la Pikimachay, datată aproximativ la 9000 î.Hr..[1] Cea mai veche societate în Peru e considerată civilizația Norte Chico, care s-a dezvoltat pe coasta Pacificului între anii 3000 și 1800 î.Hr..[2] Aceasta a fost urmată de culturile Chavin, Paracas, Mochica, Nazca, Wari, Chimu.

În secolul al XV-lea incașii au consolidat un stat puternic, care timp de un secol s-a dezvoltat, devenind cel mai mare imperiu din America precolumbiană.[3] Societățile andine se bazau pe agricultură, utilizând tehnici de irigare și terasare; îmblânzirea camelidelor (lamelor) și pescuitul erau de asemenea importante. Organizarea socială se baza pe reciprocitate și redistribuire, neexistând dovezi despre existența pieței sau a banilor.[4]

În 1532, un grup de conchistadori conduși de Francisco Pizarro l-a învins pe împăratul Atahualpa și a stabilit dominația spaniolă. Zece ani mai târziu, Coroana Spaniolă fondează viceregatul Peru, cu jurisdicție aproape asupra tuturor teritoriilor din America de Sud.[5] Cucerirea spaniolă a introdus utilizarea banilor, catolicismul și limba spaniolă. Viceregele Francisco de Toledo a reorganizat țara în 1570, principala activitate devenind mineritul argintului, utilizând munca forțată a băștinașilor.[6] Peru aducea profituri Coroanei Spaniole, alimentând complexa sa rețea comercială extinsă din Europa până în Filipine.[7]

 

Independența proclamată de José de San Martín în 1821.

La începutul secolului al XIX-lea, continentul sudamerican era dominat de mișcările de emancipare de sub autoritatea spaniolă. În acest context, Peru rămânea un teritoriu loial coroanei spaniole. Deoarece elitele ezitau, proclamarea independenței nu a fost posibilă decât după campaniile militare ale lui José de San Martín și Simón Bolívar,[8] proclamare înfăptuită pe 28 iulie 1821. În primii ani ai republicii, lupta pentru putere, între militari, a dus la o instabilitate politică.[9] În această perioadă se afirmă identitatea națională. Uniunea cu Bolivia s-a dovedit a fi efemeră.[10] Între anii 1840 și 1860, sub conducerea președintelui Ramón Castilla, țara cunoaște o perioadă de stabilitate, datorită încasărilor din urma exportului de guano.[11] În 1870 odată cu diminuarea exportului de guano, s-a accentuat și lupta pentru putere, și respectiv, a început o nouă perioadă de instabilitate politică.[12]

Peru a fost învins de Chile în Războiul Pacificului (1879-1883), a pierdut provinciile din Provincia Arica și Tarapacá în tratatele de la Ancon și Lima. Lupte interne de după război, au fost urmate de o perioadă de stabilitate datorită Partidului Civilista, care a durat până la debutul regimului autoritar condus de Augusto B. Leguía.[13] Marea criză economică a cauzat prăbușirea lui Leguía, tulburările politice au reînnoit, și a apărut Alianța Populară American Revoluționară (APRA).[14] În următoarele trei decenii a urmat rivalitatea organizației și o coaliție între elită și politica militară Peruviană.[15]

În 1968, Forțele Armate, condusă de generalul Juan Velasco Alvarado, a organizat o lovitură de stat împotriva președintelui Fernando Belaunde. Noul regim a întreprins reforme radicale menite să favorizeze dezvoltarea, dar nu a reușit să obțină un sprijin larg.[16] În 1975, generalul Francisco Morales Bermúdez îl înlocuiește cu forța pe Velasco, paralizând reformele și a supervizat restabilirea democrației.[17] În anii 1980, Peru s-a confruntat cu o datorie externă considerabilă, inflație este în continuă creștere, crește traficul de droguri și violențele politice masive.[18] Sub președinția lui Alberto Fujimori (1990-2000), țara a început să recupereze. În 1992 guvernul lui Alberto Fujimori a dizolvat conducerea legislativă și un an mai târziu a promulgat o nouă constituție. Cu toate acestea, acuzații de autoritarism, corupție, și încălcările drepturilor omului au forțat demisia după controversa alegerilor din 2000.[19] Încă de la sfârșitul regimului Fujimori, Peru a încercat să lupte împotriva corupției în timp ce susținea o creștere economică;[20] din 2018, președinte a fost Martín Vizcarra. La 10 noiembrie 2020 Manuel Merino a devenit președintele țării, după ce Congresul l-a demis pe Martín Vizcarra din cauza „incapacității morale permanente”.[21]